Sau dacă nu ai încredere în cine ești? Sau poate nu știi exact cine ești? Sau dacă pur și simplu bâjbâi printre propriile feluri de a fi? Dacă nu îți cunoști potențialul și ai prea puțină încredere în tine?
Am dat și eu sfatul ăsta prietenilor mei – Fii tu însuți!
Însă am realizat că nu întotdeauna ajuta sau de multe ori încurcă.
Pentru că celălalt gândește – zici tu să fiu eu însumi, dar eu exact asta nu vreau!
Dar nici altcineva nu poți fi, așa e? Vorba lui Oscar Wilde – Be yourself! Everybody else is taken.
Și atunci, care este formula corectă?
Formula corectă este să fii tu însuti, dar tu în forma ta cea mai bună. Așa da!
Numai că la forma ta cea mai bună trebuie să lucrezi constant. Presupune că ți-ai propus acest lucru iar apoi că te străduiești. Că lucrezi activ la asta.
Doar pentru cei care și-au propus acest lucru, iată un exercițiu.
Găsiți o persoană – publică sau din familie sau din anturajul vostru – pe care o admirați, dar, important!, cu care simțiți că rezonați (dacă zic că semănați, exercițiul devine mai dificil, dar cam asta e ideea).
Ca să dau un exemplu personal, îl admir foarte tare pe Felix Baumgartner, care mă fascinează cu curajul lui de a sări din stratosferă. Urmăresc pe YT acea săritură o dată pe lună, cred, dar nu mă identific cu el. Este departe de mine și poate tocmai de aceea mă fascinează. Cum a fost posibil să facă asta?? Wow! Îmi dă aripi să fac și eu salturile mele – peste băltoace și peste micile necazuri. Dar elanul trece repede pentru ca nu mă regăsesc în el.
Omul care însă mă uimește și mă bucură mereu și mereu prin calitățile fizice și mai ales umane este Rafa. Tenismanul spaniol Rafael Nadal tocmai a câștigat de curând turneul de la Melbourne, unde l-a învins pe americanul Maxime Cressy. Nadal joacă fantastic, se știe, are un mental de sportiv luptător (și lucrează intens la asta) dar ce mă impresionează mereu la el este felul în care se poartă după ce a câștigat.
Știți că sunt acele interviuri obligatorii la final de meci, unde toate au cam același traseu logic:
- Saluți partenerul de joc și îl feliciți.
- Spui cât ești de fericit că ai câștigat.
- Mulțumești echipei tale.
- Comentezi calitatea turneului și organizatorii.
- Lauzi publicul fără ajutorul căruia nu puteai să câștigi.
- Promiți că vei reveni sau faci un comentariu apropo de continuarea luptei.
Cam așa, mai mult sau mai puțin.
Ei bine, nici Rafa nu face rabat de la modelul de speech de final.
Doar că el vine mereu cu o onestitate și un humbleness (e greu de tradus în română căci nu este „umilință” ci mai degrabă modestie…) care îl fac iubit și prețuit. Ceea ce adresează partenerului sunt gânduri simple, clare și oneste, care arată interesul real în ceea ce s-a întamplat și respectul pentru partener. Respectul pentru partener înseamnă respectul pentru joc și deci și pentru el însuși. Pare simplu.
Vă recomand să vedeți acest scurt video care arată mingea câștigătoare a lui Rafa Nadal de la Melbourne, apoi speechul lui de învingător.
Atenție și la jucătorul învins, la Cressy, care este atât de mulțumit că Rafa îl laudă. Este întotdeauna greu să pierzi, dar sportivii sunt educați să înțeleagă și să accepte că întotdeauna există un învingător și un învins.
Dar nu despre asta e vorba în povestea mea, ci de drumul către găsirea acelui tu însuți în forma cea mai bună. Eu îl caut pe al meu la Nadal… Tu unde îl găsești? Ce oameni de acum, de oricând sau de oriunde îți dau aripi sufletului?
